Prietena mea Tanya a născut o fetiță. Munca a fost lungă, dificilă și a trebuit să facă cezariană. Zăcea acolo toată tăiată, suferind, spitalul era încă în carantină – nimeni nu avea voie să intre. În a doua zi, m-au făcut să merg;
au început să aducă bebelușul la masă. A fost bine că au venit prietenii mei de la serviciu și mi-au adus ceva gustos.
Altfel, mâncarea din spital provoacă un reflex de greață persistent la o femeie în travaliu, atât în ceea ce privește aspectul, cât și gustul și mirosul.
Tanya este orfană, singurul membru al familiei fiind soțul ei, și el orfan, dar cel puțin el are un frate care încă studiază la facultate.
Tanya și Igor s-au cunoscut în orfelinat, apoi au absolvit, s-au căsătorit, trăiesc bine, amândoi au slujbe, au chiar propriul apartament.
Dar soțul ei nu a fost lăsat să meargă la maternitate, iar Tanya nu se putea ridica, existau doar bilețele de la Igor cu felicitări.
Iar în a treia zi, Tanya a auzit o voce cunoscută strigându-i numele. Cumva s-a ridicat, ținându-se de perete, și s-a târât până la fereastră să vadă dacă Igor și fratele ei erau acolo. Erau umflați și prăbușiți. Tanya a întrebat: “Ce s-a întâmplat?”
“Nimic. Sărbătoream nașterea fiicei noastre. -Bine, Tanya, vine cineva să te vadă? Ai ceva de mâncare?
– Da, Igor, nu-ți face griji, am de toate! Chiar mai mult decât avem nevoie. – Tanya, poți să ne aduci ceva de mâncare? Am băut toți banii pe bucuriile noastre.
