Ne-am căsătorit imediat după absolvire. I-am dat naștere celor doi fii ai săi, care acum sunt bărbați în toată firea, fiecare cu propria familie. Abia când copiii erau mici am observat că soțul meu a început să se uite la alte femei.
Mai târziu mi-am dat seama că era genul de persoană care nu ar fi ratat nici măcar o fustă. Când copiii au crescut și au absolvit ei înșiși universitatea, eu și soțul meu am devenit complet străini unul pentru celălalt. Am continuat să suport aventurile lui doar de dragul copiilor, pentru a nu-i răni. Dar când au devenit adulți, mi-am dat seama că nimic nu mă mai reținea.
I-am oferit direct soțului meu divorțul. Am împărțit un apartament și ne-am mutat. Am trăit liniștită în singurătatea mea. Uneori mă gândeam la soțul meu; la urma urmei, am trăit împreună atâția ani.
Dar era păcat că nu-și amintea de mine nici măcar în vacanțe, nu mă suna sau nu-mi scria. Păstra cumva legătura cu fiii săi. Dar copiii au înțeles că eu încă nu aveam nimic de-a face cu el, așa că au încercat să nu aducă în discuție subiectul tatălui lor. Trecuseră 12 ani când, deodată, s-a auzit o bătaie la ușă.
