Am cunoscut recent un bărbat la o petrecere. Mi-a luat numărul de telefon și m-a sunat două zile mai târziu. Am vorbit și mi-a cerut să ne întâlnim. Aveam de gând să merg la dacha mea și l-am invitat să vină cu mine. Nu a refuzat. M-am gândit că ar fi o ocazie excelentă să ne cunoaștem mai bine.
Am decis să pregătesc un grătar. Există o astfel de oportunitate la dacha mea. Am un împrumut, îmi întind banii până la salariu, iar în frigider se află ultimul pui pe care mă așteptam să-l folosesc timp de câteva săptămâni. Am cumpărat pâine proaspătă de la o brutărie de lângă casă, am marinat puiul și am plecat.
M-a rugat să vin să-l iau pentru că nu avea mașină. Am condus până la casa lui. A ieșit cu mâinile goale. S-a urcat în mașină, m-a salutat și mi-a spus imediat: “Sper că ai ceva de mâncare acolo”. I-am spus că nu am nimic, nu i-am spus că mă duc să fac kebab. A spus că ar trebui să mergem la magazin. Am oprit mașina lângă magazin, el a intrat și a ieșit cu un pachet. Nu a spus ce a luat. Am ajuns la dacha, am prăjit cartofi, pui și am făcut o salată de legume. Am pus masa pentru doi. El a pus pe masă un doshirak și pâine pe care le cumpărase din magazin
La sfârșitul serii, a spus că va lua pâinea și doshirak-ul cu el acasă. Bineînțeles, nu am refuzat. Am mâncat puiul meu și cartofii, iar el și-a pus pâinea și doshirak-ul într-o pungă, împreună cu ce a mai rămas pe masă. S-a uitat la mine și mi-a zâmbit. Eram înmărmurită. Am ajuns în oraș și i-am spus că nu va merge pentru că eram prea diferiți, că nu aveam nimic în comun.
A fost prima și ultima mea întâlnire cu el. Spune-mi, te rog, de ce să fiu atât de fericită? Am fost profund dezamăgită. Am auzit multe povești, dar nu am văzut niciodată un bărbat să cumpere un doshirak la prima întâlnire. Acum nu știu dacă să râd sau să plâng.
