Soțul meu și cu mine ne-am cunoscut la universitate, el era student în schimb din Polonia. Am devenit prieteni în acea perioadă, iar puțin mai târziu am început să observ că am sentimente pentru el. Mi-a fost teamă că nu erau reciproce, dar curând Mark a recunoscut că și el mă plăcea.
Ne-am căsătorit după absolvire, iar Mark m-a dus înapoi în țara lui natală. Părinții mei au fost împotrivă. Nu voiau să locuiesc în străinătate pentru că nu aș fi putut să îi ajut cu treburile casnice. Dar am făcut o alegere în favoarea fericirii mele.
Mark și familia lui m-au sprijinit foarte mult când m-am instalat în noul loc. M-am simțit foarte bine. Dar proprii mei părinți au încetat să mai vorbească cu mine. Au venit o singură dată, când am avut o fiică.
Au stat cu noi doar o săptămână, dar în tot acest timp s-au comportat îngrozitor. A fost ca și cum ar fi aruncat în mod deliberat totul în jurul apartamentului și au fost prea leneși să își spele chiar și ceștile.
Mi-a părut rău pentru comportamentul lor. Și, în mod sfidător, nu i-au acordat nicio atenție fiicei mele. Au trecut doi ani de atunci. După această poveste, mi-am pierdut orice dorință de a stabili eu însumi legătura cu ei. Iar acum sunt jigniți că nu-i mai invit în vizită. Ce persoană sănătoasă la cap ar călca de două ori pe o asemenea greblă?
