Ieri am călătorit într-un troleibuz, nu am văzut pe nimeni. Apoi a intrat în autobuz o mulțime de școlari de vreo 9 ani; lângă mine s-a așezat o fată, liniștită și rezervată. Un grup de băieți, condus de un puști încrezut, s-a așezat imediat în jurul nostru. Și această “haită” a început să o hărțuiască pe fată: “Strâmbă din ochi! Înclină-te!” Fata s-a strâns într-o minge ca un iepure. Purta ochelari, un geam era lipit, chiar o durea un pic… Oh, rahat, ce să fac? Profesorul se preface că nu vede sau nu observă nimic, la fel și ceilalți adulți…
Se vede pe fața lui că nu-i este rușine. Își întinde mâna, mestecându-l pe cel slab. Suntem extrem de mulțumiți! Apoi am acționat ca pe un capriciu. M-am aplecat ușor și clar și i-am spus bătăușului cu o voce cu jumătate de glas: “Ești gras! Ești gros și gras! Te simți bine? Mulțimea a tăcut și a rămas stupefiată de cuvintele unei mătuși adulte. Patsan a făcut o pauză de un minut, apoi și-a reluat discursul: “Eu nu sunt grasă, dar ea este obeză. Ochii ei sunt cruci!”.
I-am răspuns: “Ce mare scofală, ea este tratată. Îi vor repara ochiul și totul va fi bine. Iar tu ești gras, gras și așa vei rămâne! Taci din gură!” Fețele de pernă s-au dizolvat cu viteza luminii. “Pacientul” stătea acolo, strălucitor, nesigur. I-am spus: “Am spus să taci! Nu este neplăcut? Bărbatul s-a ridicat liniștit și s-a mutat pe cel mai îndepărtat loc liber de mine, părând timid, mulțimea prefăcându-se că nu-l cunoaște deloc. Mă întorc spre fată și acolo sunt… două oceane uriașe, de un albastru strălucitor, de admirație și adorație.
Îi spun: “Înțelegi cum să răspunzi? Îți amintești?”. Ea dă din cap. Restul călătoriei a fost liniștită. Când am coborât din troleibuz, i-am făcut un semn cu degetul prietenului meu (se uita la mine, eram speriată), ca în westernuri, spunând că ești pe fugă. El chiar a făcut o pauză. Am venit acasă. Știam că făcusem ceea ce trebuia, că nici persuasiunea, nici apelul la simpatie sau la știri nu-l vor afecta pe tânărul puști… El nu avea un asemenea ordin. Iar impunitatea generează permisivitate. Așa, măcar un fel de constrângere va exista, dar… Blin nu obișnuiește să-și ajute, să-și preseze și să-și jignească vecinii, chiar dacă aceștia o merită atât de mult încât o cerșesc.
