Tatăl meu a părăsit familia când eu eram foarte mică. Am fost crescută de bunica și de mama mea. Nu-mi amintesc deloc de tatăl meu, de la el mi-am luat doar numele de familie și patronimicul. Da, și încă o fotografie în albumul de familie. Din copilărie, tot ce am auzit a fost că nimeni nu vrea o femeie cu un copil. Nu are nicio șansă să fie fericită. Mama trăia singură. Bunica mea o dădea mereu ca exemplu. Nu am locuit cu tatăl meu și nu a fost niciodată un bărbat în casă. Așa că nu știam dacă îmi lipsește ceva sau nu! Printre prietenii mei, erau copii la care mă uitam și mă gândeam că e mai bine să nu ai tată decât să ai unul. Dar eu am fost crescută foarte diferit. Pentru bunica și mama mea, un bărbat este ceva de genul unui taur sacru. Poate să facă orice, poate să bea, să iasă în oraș, să nu se întoarcă acasă seara, iar femeia trebuie să îi poarte papucii în dinți.
O femeie ar trebui să fie fericită doar la gândul de a avea un bărbat alături de ea. Bunica mea obișnuia să mă sperie tot timpul și să-mi vorbească: -“O femeie fără bărbat este ca un ceainic fără mâner. Nimeni nu are nevoie de ea. Am fost creați pentru familie. Uite-o pe mama ta, este bine? Cine are nevoie de ea cu greutatea asta în plus?
Prin “în plus” mă refeream la mine. Au încercat să-mi insufle o gândire servilă. În parte, așa am crezut și eu. Când prietenul meu m-a cerut în căsătorie la vârsta de douăzeci de ani, am fost imediat de acord. Mama și bunica mea au fost fericite. Trei ani mai târziu, l-am părăsit cu copilul meu. Viața noastră de familie nu a mers niciodată bine. Mama și bunica m-au convins să mă întorc, să-mi cer scuze. M-au speriat cât de greu mi-ar fi cu un copil. M-am săturat de viața de familie și am decis să-mi construiesc viața fără soțul meu. Am absolvit universitatea, pe care am abandonat-o după copil.
Mi-am găsit un loc de muncă și am lucrat neobosit. M-am dedicat muncii mele, ceea ce mi-a dat ocazia să nu stau acasă și să o ascult pe bunica mea. Mama și bunica m-au ajutat mult cu copilul meu. Munca mea este dificilă, dar câștig mult. Mi-am cumpărat un apartament, o mașină și acum locuiesc separat. Acum un an, am cunoscut un bărbat. Șase luni mai târziu, m-a cerut în căsătorie.
Nu vă voi spune cât de fericite au fost mama și bunica mea. Vadim a devenit un erou pentru ele pentru că s-a căsătorit cu mine! Așa a crezut și soacra mea, dar cel mai rău a fost că așa a crezut și Vadym. Am locuit la mine acasă, iar eu aveam o relație normală cu fiica mea. O lună mai târziu, am început să ne certăm. La început am crezut că trebuie doar să ne obișnuim unul cu celălalt. Mama îmi făcea mereu reproșuri, îmi spunea că merg prea departe, că ar trebui să cedez în fața lui.
Ar trebui să-i fiu recunoscătoare, pe scurt, ar trebui să mă rog pentru el. Odată, în timpul unei alte certuri, i-am spus că era o chestiune de cine ia pe cine, pentru că el locuia în apartamentul meu. -“Ar trebui să fii fericit că m-am căsătorit cu tine. Cine te-ar vrea cu copilul tău?”, a spus el, și-a făcut bagajele și a plecat. Nu vă spun ce au făcut mama și bunica mea. -“Trebuie să îi ceri iertare și să îl aduci înapoi. Cum îți vei crește fiica fără un soț?
Nu totul ar trebui măsurat în funcție de bani. Ar trebui să existe un bărbat în casă”, a încercat să mă învețe bunica mea. Dar eu nu sunt mulțumită de această atitudine față de mine însămi. Nu sunt un lucru care a fost luat cu un copil, nu am venit la el, iar el nu m-a luat. El este cel care locuiește în casa mea. Cu toate acestea, nu am vorbit despre divorț, dar dacă el
