Încă din fragedă copilărie, am știut că nu sunt copilul biologic al părinților mei. Acest adevăr nu m-a împiedicat să mă simt iubită și dorită, dar în mintea mea exista mereu o întrebare: “Cine sunt ei, adevărații mei părinți?” Când am împlinit 20 de ani, am decis să îi găsesc. Neștiind de unde să încep, am contactat o agenție specializată în găsirea rudelor. După câteva săptămâni de așteptare tensionată, am primit un telefon. “Ți-am găsit mama biologică”, mi s-a spus. Inima îmi bătea cu putere în timp ce așteptam să o întâlnesc. Ne-am întâlnit într-o mică cafenea.
Femeia din fața mea nu era foarte bătrână, dar era clar că viața nu o răsfățase. Mi-a spus povestea ei – o poveste plină de necazuri și nenorociri. “Nu te-am putut părăsi, au fost circumstanțe…” vocea ei tremura. Am ascultat, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Conversația a fost dificilă. Mi-a povestit despre tatăl meu, care s-a dovedit a fi un infractor, iar la acea vreme era în închisoare de 15 ani. Această revelație a fost uluitoare pentru mine. “Ești sigură că este adevărat?” Păream disperată. “Da, din păcate”, s-a uitat la mine cu durere în ochi.
Am părăsit cafeneaua simțindu-mă pierdută și zdrobită. Ceea ce învățasem era o povară grea. Mă tot gândeam că poate ar fi fost mai bine să nu cunosc acest adevăr. Când m-am întors acasă, le-am împărtășit părinților mei adoptivi descoperirile mele. Ei m-au îmbrățișat, m-au susținut și m-au ajutat să trec peste această lovitură. “Noi vom fi întotdeauna părinții tăi și te iubim foarte mult”, m-a consolat mama, iar eu mi-am dat seama în acel moment că o familie adevărată este cea care te iubește și are grijă de tine indiferent de situație.
