Mi-am planificat din timp călătoria la părinții mei, așa că am cumpărat din timp un bilet de tren. La vagonul de sus. Astfel încât să nu mă deranjeze nimeni și să pot dormi. Dar nu era acolo. În compartimentul cu mine era o femeie cu un copil. Copilul, în vârstă de aproximativ șase ani, a dezvoltat imediat o activitate frenetică.
Nu se oprea din vorbit nici un minut, dacă nu vorbea, punea întrebări, dacă nu întreba, cânta. În plus, alerga ca o veveriță în roată. Era înghesuit în compartiment, iar mama lui nu voia să se plimbe cu el prin vagon. Bineînțeles, ea nu l-a lăsat pe copil să meargă singur.
Mama nu i-a spus niciodată “nu”, nu l-a tras deoparte. Ar fi fost în regulă dacă s-ar fi distrat acolo jos. Dar el se urca pe raftul meu, îmi punea întrebări și vorbea cu mine.
Nu se punea problema să doarmă. Puștiul făcea ce voia el. Numai că mama lui nu l-a lăsat să iasă din compartiment. Am reușit să-l calmăm pe energizantul ăsta și l-am culcat abia la unu dimineața. Eu m-am trezit mai târziu decât ei.
Am așteptat până când mama și fiul s-au îmbrăcat și au luat micul dejun, apoi am coborât scările.A fost anunțată o oprire pentru treizeci de minute și am vrut să mă plimb de-a lungul peronului. Am încercat să-mi pun adidașii și am auzit ceva stropind. M-am uitat și erau tăiței instant. Nu știam ale cui erau mâinile.
“Mă întrebam cum de i-a mâncat atât de repede”, a râs mama. “Și ce-o să facem?”, am întrebat-o. “Îi turnați și gata. “Când se va usca, o vei pune pe tine”, mi-a răspuns ea calm. “E un copil, se joacă doar. Ea are dreptul. Și nici măcar un “îmi pare rău”. Se pare că ar trebui să fie așa.
Am vărsat tăiețeii. Dar când am ieșit din compartiment, i-am luat pantofii cu mine. I-am aruncat în coșul de gunoi de pe peron. Și eu sunt un copil al părinților mei. Am dreptul să fiu obraznic.
