O femeie se certa cu soțul ei. El era enervant, se certa, făcea greșeli, cumpăra lucruri nepotrivite, uita lucruri importante, uneori nu spăla ceașca de ceai, sforăia… De-a lungul anilor, desigur, totul a devenit obositor. Femeia își certa soțul, el o certa, încerca să se apere, să se justifice…
Așa a continuat viața. Copiii creșteau și trăiau separat.
Soția se gândea adesea la cum ar fi putut decurge soarta ei. Dacă nu s-ar fi căsătorit cu soțul ei, ci ar fi găsit pe cineva mai interesant. Mai bogat. Mai arătos! Poate că s-a grăbit prea mult. Ar fi trebuit să-și dăruiască tinerețea unui astfel de bărbat. Plictisitor, neinteresant, fără prea mult succes… Acum trebuia să-l suporte, așa cum se suportă o pisică bătrână și ponosită, cu năzbâtiile și bălăriile ei.
Aceste gânduri au făcut-o pe femeie și mai furioasă și mai iritată. Când trebuie să suporți pe cineva și să vorbești cu tine însuți despre asta, acea persoană este enervantă. Și cât de iritantă!
Și noaptea, soția încerca să se îndepărteze de soțul ei. Și l-a certat pentru că sforăia. “Ești enervant”, spunea ea iritată.
Și într-o noapte femeia a avut un vis groaznic. Despre soțul ei; că el nu mai era. Nu mai exista, asta e tot. Și a țipat. A plâns. Și s-a trezit că soțul ei o îmbrățișa și o întreba neliniștit: “De ce plângi, Lenochka? Ce faci?”…
Și soția a plâns în hohote. Pentru că în acel moment și-a dat seama că nimeni nu-i va mai spune niciodată pe numele ei diminutiv. La vârsta de cincizeci și opt de ani, nimeni nu-i va mai spune “Lenochka”. Și nimeni nu o va îmbrățișa noaptea, nimeni nu o va întreba: de ce plângi? Nimănui nu-i pasă de plânsul nostru nocturn…
Și nimeni nu ne va tolera cu obiceiurile noastre, strigând, r
