Svetlana plângea cu fața în pernă, sfâșiată de durere. Fiica vitregă, Olia, dispăruse din parc fără urmă. Alexei, tatăl copilei, era copleșit de furie și vină. În ciuda căutărilor intense ale poliției, Olia nu a fost găsită. Un an a trecut fără nicio veste. Alexei s-a transformat într-o umbră a bărbatului care fusese, lăsându-i soției conducerea firmei.
Exact la un an de la dispariție, Alexei s-a întors în parc. Acolo, bătrâna Baba Dașa i-a spus direct că Svetlana îi vinde firma și că viața lui s-a prăbușit pentru că a uitat de oameni. Sub acest impuls, Alexei s-a întors la birou și a descoperit-o pe soția sa în genunchi în fața unui bărbat. Trădarea l-a trezit. I-a alungat pe amândoi și a început reconstrucția firmei.
În anii care au urmat, Alexei a devenit un lider dur, respectat și temut. Dar durerea pierderii Oliei nu l-a părăsit niciodată. În fiecare an, în aceeași zi, mergea în parc să-și comemoreze fiica. În rest, trăia izolat, cu doar câțiva oameni de încredere alături.
Într-o zi, menajera lui, Valentina, i-a cerut permisiunea să angajeze o asistentă. A doua zi, Alexei a întâlnit-o pe Oksana, o tânără tăcută, de vreo 19 ani. De la primul contact, a simțit o neliniște ciudată. Mișcările ei, privirea, tăcerea — toate îi aminteau de fiica pierdută. Seara, răsfoind un album cu poze vechi, a observat o brățară identică cu cea purtată de Oksana. A chemat-o și a cerut explicații. Tânăra i-a spus că nu-și cunoaște părinții, crescuse cu țiganii, fusese bolnavă și nu-și amintea nimic din primii ani.
Alexei a decis să facă teste ADN. A fost o săptămână grea, plină de emoții, întrebări și teamă. Când doctorul a venit cu rezultatul, vestea l-a copleșit: Oksana era fiica lui. Cea răpită în urmă cu 16 ani. În același timp, investigațiile au arătat că răpirea fusese comandată chiar de Svetlana. Încercase să-l distrugă pe Alexei nu doar financiar, ci și ca om.
Cu adevărul în față, Alexei s-a prăbușit. Dar apoi a privit-o pe Oksana — pe Olia — și a știut ce are de făcut. I-a promis că nimeni nu-i va mai face rău și i-a cerut iertare pentru anii pierduți. Într-un moment de emoție profundă, fata și-a amintit: „Tată… Tu mi-ai dăruit brățara. De ziua mea. Aveam patru ani.”
Un an mai târziu, o studentă zâmbitoare se grăbea la cursuri, cu cărți sub braț și lumina în ochi. Era Olia. Nu mai era o victimă, ci o tânără liberă, iubită, regăsită. Și departe, în umbră, tatăl ei veghea, recu
