Capitolul II: Jocul începe
Leona simțea cum inima îi bate din ce în ce mai repede. În aer plutea o tensiune, iar liniștea din birou era aproape palpabilă. Adrian încă ținea în mână dosarul ei, dar se uita doar la ea. În ochii lui se ascundea ceva mai mult decât recunoaștere – era vină, regret și poate… frică.
— Totul arată foarte rău — spuse el în cele din urmă, în șoaptă. — Dar jur că nu știam că ești tu. Abia astăzi am văzut datele tale.
Leona ridică bărbia.
— Asta e bine. Pentru că acum ai șansa să mă ajuți. Îți amintești cum te-am salvat odată? Acum e rândul tău.
Adrian a dat din cap fără să spună nimic.
— O să verific documentele, rapoartele, recomandările. Și… o să încerc să te ajut. Dar va trebui să o facem cu cap.
Prima mișcare
A doua zi, Leona a avut prima discuție „oficială” cu Adrian, în timpul căreia a putut să-și spună versiunea sa asupra evenimentelor. După aceea, Adrian i-a promis că îi va programa o evaluare psihiatrică independentă, în afara instituției.
— Dacă vrei să ieși de aici legal, avem nevoie de o a doua opinie. Am un prieten care nu va ceda presiunii.
Între timp, Adrian a adunat câteva mărturii ale personalului. Toți spuneau același lucru – Leona nu a creat niciun fel de probleme, era calmă, rațională, politicoasă. Niciun acces de agresivitate, nicio halucinație. Pur și simplu… o femeie sănătoasă închisă într-o cușcă.
Wiktor începe să se enerveze
Când Wiktor a fost chemat la întâlnire, era vizibil tensionat. Încerca să pară un soț grijuliu, dar ceva din vocea lui trăda neliniștea.
— Am vrut ce era mai bun pentru ea. Jur — îi spunea lui Adrian. — De la moartea tatălui ei, era distrusă. Plângea, țipa, spunea lucruri ciudate.
Leona stătea lângă el, tăcută.
— Poate că te-a deranjat faptul că am moștenit totul de la tatăl meu? — a întrebat ea rece. — Dintr-o dată ți-a păsat de „tratamentul” meu?
Wiktor nu răspunse. Fața lui păli.
— Leona este pe deplin conștientă și stabilă — spuse Adrian, rupând tăcerea tensionată. — Și în curând vom avea o opinie medicală independentă. Dacă aceasta va confirma ceea ce vedem noi aici, va trebui să fie eliberată.
Evaluare externă
O săptămână mai târziu a apărut raportul psihiatrului independent. Semnat, ștampilat, fără echivoc: „Pacienta nu prezintă simptome ale vreunei tulburări psihice. Nu există motive pentru continuarea tratamentului”.
A fost o lovitură pentru Wiktor și mama lui. Mai ales că Leona avea copii ale tuturor documentelor semnate de ei, inclusiv ale celor care dovedeau că fusese exercitată presiune asupra ei și că acțiunile fuseseră întreprinse fără consimțământul ei. Avocații clinicii i-au sfătuit pe Adrian să pună capăt imediat internării.
Leona mai avea o singură dorință.
„Vreau să ies în prezența amândurora. Și vreau să fie oficial”.
Confruntarea
Wiktor și Greta au apărut la timp. Greta privea cu ură, dar nu spunea nimic. Wiktor încerca să pară pocăit.
Adrian le-a înmânat raportul.
„Conform opiniei unui specialist independent și în absența simptomelor clinice”, a spus el pe un ton oficial, „pacienta Leona Dubois este externată imediat. Orice încercare de a o reține va fi considerată ilegală”.
Greta strânse buzele, iar Wiktor evită privirea Leoniei.
— Nu s-a terminat încă — șopti Greta. — Crezi că ai câștigat?
Leona doar zâmbi.
— Nu am câștigat. Pur și simplu m-am regăsit.
Un nou început
După ce a ieșit din clinică, Leona și-a luat câteva zile libere. S-a mutat într-un apartament mic în Bordeaux, departe de vechii prieteni, departe de Wiktor.
Între timp, angajă un avocat. Depuse o plângere pentru încercare de incapacitare, fals în declarații medicale și acțiuni împotriva unei persoane apropiate. Avea dovezi: înregistrări, e-mailuri, formulare semnate.
Adrian a susținut-o pe tot parcursul procesului. Nu s-au întors la vechea relație, dar au devenit prieteni. Aliați.
„Nu a fost o boală, Adrian”, i-a spus ea odată. „A fost un plan. Și aproape că au reușit.”
„Dar nu au reușit. Pentru că ești mai puternică decât credeau ei.”
Epilog
Câteva luni mai târziu, instanța a decis în favoarea ei. Wiktor a primit interdicție de apropiere, iar Greta… a dispărut din țară. Cazul a ajuns în presă, iar Leona a început să acorde interviuri – nu ca victimă, ci ca femeie care nu s-a lăsat înfrântă.
La una dintre întâlnirile cu autorul (pentru că a scris o carte despre experiența ei), a fost întrebată ce a fost cel mai greu.
— Cel mai greu? — a zâmbit ea. — Să încetez să mai cred în cei care se prefăceau că mă iubesc. Și să încep să cred în mine.
