Bătrâna nu spuse nimic.
Buzele îi tremurau, cuprinse între frică și durere. Mâna îi atârna lângă eșarfă, ascunzând în continuare cerceii – acei cercei – de parcă ar fi putut opri timpul însuși.
Nate respira superficial.
Nu erau doar niște cercei.
Erau ale ei.
Amelia.
Femeia cu care urma să se căsătorească.
Femeia care dispăruse fără urmă acum zece ani.
Își amintea fiecare curbă a acelor mici flori de aur, realizate manual de un bijutier din Praga. Safirele erau obținute în mod etic, iar aurul era gravat cu inițialele pe care numai el le cunoștea. Un mesaj secret la vedere.
N.A. & A.B.
Nathaniel și Amelia.
„Am spus…”, mârâi Nate, apropiindu-se, „de unde ai luat cerceii ăia?”
Bărbia bătrânei tremura. Genunchii îi tremurau sub fustă.
„Te rog”, șopti ea, „nu i-am furat. Jur.”
„Atunci cine ți i-a dat?” Vocea lui răsună ca un tunet.
Și atunci… ea făcu ultimul lucru la care se aștepta el.
Își băgă mâna în buzunarul hainei și scoase o fotografie mică și mototolită.
Tremurând, o ridică.
Era decolorată, pătată de apă, dar destul de clară.
Amelia.
Mai tânără, strălucitoare, cu acele bucle sălbatice inconfundabile și cu un zâmbet care îl bântuise pe Nate în visele sale.
Lângă ea stătea o fetiță, de cel mult trei ani.
Femeia ridică privirea, cu ochii umezi și dureroși.
„Era fiica mea”, spuse ea, cu vocea frântă. „O chema Amelia Barnes.”
Nate se clătină.
Nu. Nu se putea. Amelia nu spusese niciodată că are familie. Spusese că e singură. La fel ca el.
„Nu… înțeleg”, murmură el, amețit.
Femeia continuă.
„A dispărut într-o noapte. Nu s-a mai întors. Poliția i-a găsit mașina lângă Lacul Pine, dar cadavrul ei nu a fost găsit niciodată. Au spus că probabil s-a înecat. Dar eu știam… știam… că ea nu s-ar fi înecat niciodată.
