Ploaia încetase cu câteva clipe în urmă, lăsând orașul învăluit într-o ceață tremurătoare care se lipise de treptele de marmură ale proprietății Hayes. Lanternele pâlpâiau de-a lungul aleii, lumina lor palidă luptându-se cu întunericul tot mai dens. În interior, holurile vaste păreau prea liniștite, prea vigilente, de parcă pereții înșiși păstrau secrete.
Emily Carter stătea lângă intrare, cu degetele urmărind broderia de pe mânecă, fără să-și dea seama că fiecare respirație pe care o lua răsuna ușor în holul cu tavanul înalt. Undeva, în adâncul casei, zumzetul înăbușit al unui scaun cu rotile se îndrepta spre ea ca un fantomă care aluneca peste piatra lustruită.
„Ești nervoasă?”, murmură o voce joasă în spatele ei. Se întoarse brusc, dar nu văzu decât un îngrijitor în vârstă care aranja un vas, prefăcându-se că nu spusese nimic.
„Nervoasă?”, șopti ea, încercând să-și calmeze bătăile inimii. De ce aș fi? Dar pulsul îi răspunse, rapid și neregulat.
În capătul coridorului, zgomotul roților se opri brusc. Apoi, liniște. O umbră se întinse peste arcada ușii. Apăru o siluetă înaltă, cu o constituție zveltă, cu capul ușor înclinat, ca și cum ar fi ascultat ceva ce numai el putea auzi. Ochii lui, calmi, impenetrabili, scrutară camera și se opriră asupra ei.
Pentru o clipă, niciunul dintre ei nu spuse nimic.
Apoi, cu o voce blândă, aproape jucăușă, el spuse: „Nu ești ceea ce mă așteptam”.
Emily clipi, luată prin surprindere. „Eu… aș putea spune același lucru despre tine.”
Un zâmbet slab îi curba buzele, deși postura lui rămânea rigidă, precaută, ca și cum îi testa reacțiile cu fiecare secundă care trecea. Scaunul scârțâi ușor când se apropie, dar prezența lui era dezarmant de stabilă, neliniștitoare într-un mod pe care ea nu-l putea numi.
„Aștepți mereu în casele străinilor?”, întrebă el, cu un ton aparent ușor. Totuși, în spatele întrebării se ascundea ceva mai ascuțit, ceva care făcea aerul să devină greu.
Ea își îndreptă umerii. „Tu faci mereu oamenii să aștepte?”
El râse încet, fără bucurie, doar cu o urmă de curiozitate, poate chiar de provocare. „Uneori. Așa aflu lucruri pe care trebuie să le știu.”
O ușă îndepărtată se închise undeva la etaj. Un miros slab de lemn de santal plutea pe hol. Emily își atinse pandantivul de la gât – un obicei nervos, deși nu știa de ce. Simțea privirea lui urmărindu-i mișcarea, tăcerea dintre ei întinzându-se tensionată ca un fir gata să se rupă.
„Ai parcurs un drum lung”, spuse el în cele din urmă, cu vocea atât de joasă încât abia îl auzi. „Mă întreb…
