Sophia luă o înghițitură mică. Apoi încă una. Nu se clinti.
Lauren se agăță de marginea scaunului sub masă, unghiile înfingându-se în tapițerie. O mie de gânduri îi trecură prin minte. Era un sedativ? O otravă? Un test?
Sophia zâmbi din nou, prea larg.
„Are un gust mai bun astăzi, nu crezi?”
Lauren dădu din cap, cu vocea înecată în gât. „Da. Exact așa.”
Rămăseseră în tăcere, o tăcere care zgâria pielea.
Apoi… ceva se schimbă.
Sophia clipi.
O dată.
Apoi din nou, mai încet de data asta. Capul îi era ușor înclinat spre stânga, ca și cum cineva i-ar fi tras de un fir din spatele urechii. Degetele îi erau relaxate în jurul ceștii de ceai. Porțelanul a sunat ușor când a atins farfurioara.
S-a frecat la tâmplă, cuvintele ei fiind ușor neclare. „Eu… cred că… nu am dormit…”
Lauren nu a spus nimic. Ochii ei, acum ascuțiți, urmăreau fiecare mișcare.
Sophia s-a ridicat, tremurând. A încercat să ajungă la tejghea. A ratat. Respirația i s-a oprit.
„Ești bine?”, a întrebat Lauren, calmă, dar fermă.
„Eu… trebuie… să mă întind…”
Genunchii i se îndoiră.
Lauren nu se mișcă.
În schimb, se întinse după telefon. Nu pentru a chema o ambulanță.
Apăsă pe butonul de înregistrare.
Sophia se prăbuși încet pe podea, gemând. „Nu… înțeleg…”
Dar Lauren înțelegea.
Pentru că, după ce schimbase ceștile, nu se oprise doar la a privi.
Făcuse fotografii cu blisterul pe care Sophia îl ascunsese în sertarul din bucătărie — pe care era scris cu litere mici: Diazepam. Cercetase. Citisese avertismentele. Citisese despre efectele secundare, despre cum utilizarea pe termen lung fără consimțământ putea distruge pe cineva — mental, fizic. Găsise chiar și o sticlă cu propriile suplimente prenatale — înlocuite cu altceva, ceva fără etichetă.
Spitalizarea ei nu fusese o întâmplare.
Tremurăturile, confuzia, amețelile – nimic din toate acestea nu fusese „doar hormoni”, așa cum insista Sophia.
Acum ea ha
