Trecuse o săptămână de la plecarea lui Rareș. Nu spusese nimic — doar plecase. Valentina nu plânsese. În ea se rupsese ceva esențial — acea ultimă parte a inimii care mai păstra iubirea pentru el. Rămăsese doar o tăcere surdă, ca după o furtună, când totul pare liniștit, dar aerul mai poartă încă umbra vijeliei. Trăia cu gândul că trecutul e încheiat — și iubirea, și căsnicia, și trădarea.
Dar soarta hotărâse altceva.
Într-o zi, la poartă a apărut un necunoscut — în geacă neagră, cu o servietă tocită în mână. Nu era asistentul medical, ci un notar tânăr din orașul de reședință. A întrebat dacă aici locuiește Valentina Măzărescu.
— Eu sunt, — a răspuns ea cu prudență.
Notarul i-a întins o mapă cu documente, vizibil jenat.
— Aveți… o moștenire. Tatăl dumneavoastră a decedat. Conform actelor, sunteți unica moștenitoare a unui apartament în oraș și a unui cont bancar. Este vorba despre o sumă consistentă.
Valentina a încremenit. În minte i-a fulgerat un gând: „Dar eu… nu am tată.”
Valentina a luat mapa cu mâini tremurânde, fără să-și desprindă privirea de pe chipul notarului. Inima îi bătea în tâmple, în timp ce gândurile îi alergau haotic. Cum adică… tată? Tatăl ei murise când ea era mică. Sau cel puțin, așa i se spusese toată viața.
— Nu se poate, — a șoptit. — E o greșeală… eu… tatăl meu a murit când aveam șase ani.
Notarul a clipit, părând la rândul său încurcat.
— Înțeleg. Dar… aveți un act de recunoaștere a paternității. E semnat în urmă cu douăzeci de ani, la notar. Se pare că bărbatul care a decedat recent a fost tatăl biologic. Și acum… toate bunurile lui vă revin dumneavoastră.
Valentina s-a lăsat pe marginea prispelui, cu hârtiile în poală. Tăcerea era apăsătoare. A privit către zarea palidă a satului, apoi spre mica alee care ducea la drum. Nu știa ce să simtă. Nu putea plânge, dar nici nu putea fi bucuroasă. Era prea mult.
— A fost bolnav? — a întrebat încet, ca și cum întreba despre un străin.
