La două zile după concediere, Ana stătea în mica ei garsonieră, răsfoind anunțuri de angajare pe laptop. Pierderea locului de muncă o afectase profund – nu doar financiar, ci și emoțional. Era singura care o susținea pe mama ei bolnavă, iar acum perspectiva facturilor neplătite o apăsa ca o piatră de moară.
Telefonul mobil sună, trezind-o din gânduri. Un număr necunoscut.
— Alo? răspunse ea ezitant.
— Ana Popescu? se auzi o voce bărbătească, autoritară dar calmă.
— Da, eu sunt.
— Mă numesc Mihai Dumitrescu. Tatăl meu, Victor Dumitrescu, a fost ajutat de dumneavoastră la benzinăria de pe șoseaua principală acum trei zile.
Ana simți cum i se usucă gura. Deci bătrânul cu Zaporojeț-ul se numea Victor Dumitrescu.
— Aș dori să ne întâlnim. Este important, continuă vocea. Am fost la benzinărie și am aflat ce s-a întâmplat. Vă rog să-mi acordați o oră din timpul dumneavoastră.
Bărbatul îi propuse să se întâlnească la o cafenea din centrul orașului. Ana acceptă, mai mult din curiozitate decât din altceva. Ce putea să-i spună fiul bătrânului? Poate voia să-i returneze banii pentru benzină?
Cafeneaua era elegantă, cu mult peste ce și-ar fi permis Ana în mod normal. În colțul cel mai retras, un bărbat de aproximativ 45 de ani, în costum impecabil, se ridică când o văzu intrând. Lângă el, bătrânul pe care-l ajutase la benzinărie zâmbea larg, cu ochii strălucind de bucurie.
— Domnișoară Ana! exclamă bătrânul, prinzându-i mâinile în ale sale. Ce bine că ați venit!
— Vă mulțumesc că ați acceptat invitația, spuse Mihai Dumitrescu, gesticulând spre un scaun. Tatăl meu mi-a povestit ce ați făcut pentru el.
Ana se așeză, stânjenită de atenția celor doi bărbați.
— N-a fost mare lucru, zise ea, roșind ușor. Oricine ar fi făcut la fel.
— Nu, domnișoară, nu oricine, interveni bătrânul, clătinând din cap. Colegele tale au râs de mine, au făcut glume despre mașina mea veche. Doar tu ai văzut un om în nevoie.
Mihai îi făcu semn chelnerului și comandă cafea și prăjituri pentru toți trei.
— Trebuie să înțelegeți ceva, Ana, spuse el, după ce chelnerul se îndepărtă. Tatăl meu nu e doar un bătrân obișnuit cu o mașină veche. Este profesor emerit de fizică, respectat de generații întregi de studenți. Acel Zaporojeț este prima și singura lui mașină, un simbol al unei vieți dedicate educației, nu bogăției materiale.
Ana asculta, începând să înțeleagă de ce bărbatul părea atât de afectat.
— Mai mult, continuă Mihai, în seara aceea, tata se întorcea de la o reuniune a foștilor săi studenți. Printre ei, sunt acum oameni de afaceri, politicieni, profesori universitari… oameni cu influență. Le-a povestit ce s-a întâmplat la benzinărie – atât gestul tău generos, cât și consecințele lui.
